08 June 2016

Acea discuție inerentă


Am mai avut în trecut o tentativă, dar eram tânără și nemuritoare, iar domnișoara de la bancă mă abordase cu priceperea cu care abordează un porc dovleacul. Detalii aici.
Read More

05 June 2016

Ia mai du-te-n Mă-ta Natură



Oh, cât mi s-a acrit de obsesia mamei naturi. Cât m-am săturat de milioane de bășini și fumuri, ștampilate frumos cu "e natural" și vândute cu brațul. Câte cărți, câte sforăieli, câte tâmpenii, cât timp pierdut. Câtă exaltare, din partea în special a unei categorii care consideră comuniune cu natura un plimbat cu telefericul și un grătar între garaje.

Foarte multe chestii riscante, șubrede sau downright stupid sunt marketate și oferite cu un zel fulminant, cu acest argument-mantră-dogmă - dar așa e natural. Așa vrea mama natură.
Zici tu?
Ok, hai să-ți explic ce vrea de fapt mă-ta natură.

Mă-ta natura vrea ca tu să te apuci să faci copii pe la 12 ani. Să faci vreo 18 din care să-ți trăiască la naștere 9, și din ăștia nouă să treacă de primii doi ani 5. După o găleată de hormoni care-ți vor oferi un tonus superb, sănătate excelentă, regenerare rapidă și inteligență sclipitoare atât timp cât gonadele tale funcționează, Mama Natură își va retrage toate aceste daruri și te va lăsa să crăpi. Osteoporoză, cancer, menopauză, piele ternă, șanse de sute și mii de ori mai mari de a produce copii cu grave defecte genetice, dinți lipsă, asimilare minimă. etc etc etc etc. No country for old men? More like, no planet. Din punctul ăsta de vedere, nu e absolut deloc natural să ajungi la pensie. Deci v-aș ruga, evacuați scena, vă rog, pentru că eu, denaturata non-naturală, știu că avem un fond comun de pensii care e din ce în ce mai morganatic. Vă rog, urmați vocea naturii. Ați trecut de 45 de ani? Vă mulțumim, la revedere.

Mama natură nu vrea să aibă parte de urmași cu dioptrii prea mari, dinți lipsă, rahitism, polio, sindrom Down, diabet insulino dependent și o miriadă de alte afecțiuni. Toate aceste boli se ameliorează sau vindecă în moduri complet nenaturale. Natural ar fi ca suferindul, neputând să se hrănească, să vâneze, să muncească, să digere sau să asimileze, să crăpe înainte de a apuca să-și propage genele în următorul val. How bout we kill them, then? Inclusiv pe tine și pe mine, și pe mulți alții.

Au existat în viețile noastre cel puțin două-trei prilejuri, pe oricare dintre voi v-aș lua, în care conform Mamei Naturi am fi clambit în cel mai natural și stupid mod cu putință. Un pneumococ. O dizenterie. O naștere cu complicații. Un picior rupt.

Nu-i natural să stai la un birou opt ore, așa e. Dar știi ce nu e, de asemenea, natural? Anestezia dentară. Data viitoare când te duci să-ți scoată nervul (natural) un dentist (nenatural), cere fără anestezie. 

Mama natură ar fi preferat să urmăm structura de trib poligam pe care o au și primatele, verisoarele noastre. Stiti, tribul ăla in care un maimuțoi se acuplează cu 8 maimute, apoi își vede de puricat? Sounds tempting? Măcar e natural.

Există multe lucruri complet non naturale, pe care e foarte bine că le facem. Căcatul într-o gaură cu apă, de exemplu. Abținerea de la da cu cataroiul în cap unuia care ți-a mâncat mărul. Vaccinarea. Folosirea focului pentru prelucrarea termică a alimentelor + sterilizarea unora dintre ele - E-coli, so hip right now!

Știi ce nu mai e natural? Calculatorul! Cutia aia demonică, din substanțe îngrozitoare (gasp! plastic! ALUMINIU!!!! ), pe care tu o folosești ca să cauți cele mai plictisitoare sfertodoctisme posibile (Trei feluri de a te spăla pe cap natural! Cinci feluri de a reveni în natură în vacanță! Opt feluri de a mânca natural prune!), și ultimele rețete de făcut suc din coceni. E absolut non natural așa ceva. Natural ar fi să stai undeva departe, într-o pădurice, cu milioane de gândăcei care să-ți intre în nas când dormi. Să comunicăm doar prin viu grai, să te acuplezi lunar și să te mănânce un urs.

Ce să mai zic de mașină. Conține mai mult aluminiu și mai multe substanțe toxice decât toate deodorantele și toate foliile de copt despre care ați scris vreodată. Pe aia cum de nu o aruncăm?

Mă-ta Natură are în calcul supraviețuirea unei specii, nu a unui individ. Ți-a dat temeri, groază și durere, ca să te poți feri de moarte, și plăcere, orgasm și papile, când a devenit clar că instinctul nu va mai fi de ajuns pentru a te acupla și pentru a te hrăni. Dar mai departe de atât, you're on your own. Așa cum tu nu deplângi hematia numărul 1223434255500882, care tocmai și-a dat obștescul și iremediabilul sfârșit înlăuntrul tău, după o viață petrecută în și pentru tine, așa cum un culturist nu-și jelește individual fiecare fibră musculară jertfită pe altarul tricepsului, așa nici măreața ta mumă nu te deplânge și nici nu te conștientizează măcar când te-ai dus. Scopul Mamei Naturi nu e ca tu să trăiești nici mult și nici bine.

Ca epilog, mai lasă-mă cu Mama Natură. E fix genul ăla de părinte pe care e ok să-l vezi de sărbători, și cu care te simți bine trăncănind agale în sufragerie, dar cu care nu te-ai muta iar în casă, în veci.




Read More

31 May 2016

În brațele mele și dincolo de ele

Dacă sunteți de ceva vreme pe aici, probabil știți că sunt quite a proud nerd. Îmi plac jocurile MMO, serialul meu favorit de comedie este The IT Crowd, dar m-am uitat cu plăcere și la primele sezoane din The Big Bang Theory (admit că m-am pierdut pe drum, dar nu din cauza serialului cât a lipsei mele cronice de consistență).

Dacă v-ați uitat la serial, o știți și pe Mayim, care joacă rolul lui Amy, prietena lui Sheldon. Mie mi-a fost tare drag personajul său, și am căutat mai multe informații despre actriță. Am aflat că are un PhD în neurosciences, că e o mamă devotată, o persoană caldă și inteligentă. Așa că m-am repezit să înhaț eu cartea sa, atunci când editura Multi Media Est (din spatele titlurilor oferite de Totul Despre Mame) a oferit-o pentru traducere.




Exemplarele mele se odihnesc acum cuminți, pe birou. Le sorb din ochi de dragi ce-mi sunt. Fiecare carte tradusă are povestea ei, încercările și însușirile ei proprii. Mă gândesc cu emoție la tot parcursul ei; cu oarecare groază la etapa de redactare, în care știu că micile și marile mele bâlbe vor fi puricate și curățate de o pereche de ochi exigenți și încercănați (în cazul de față, draga mea Mira Velcea); la tehnoredactorul (hey, Edi!) care culege cartea; la cititorii care vor sesiza mai știu eu ce scăpări sau și la colegii de breaslă (deși nu-s traducător full time) care vor înclina cu reproș din cap, dacă vor găsi mai știu eu ce expresie imperfect tradusă.

Dar dincolo de nervozitatea legată de corectitudinea textului, mă copleșește speranța că am reușit să transmit esența, sufletul unei cărți. Că tonul și vocea autorului nu s-au stins sub obișnuințele mele stilistice, că parfumul și tonalitatea cărții se vor transmite mai departe și vouă.

În cazul de față, cartea lui Mayim Bialik este fresh, prietenoasă și reconfortantă. Tonul e cald, intim. Cuvintele și termenii sunt familiari, noțiunile științifice sunt simplificate și explicate fără condescență. Mayim își oferă cunoștințele științifice, acumulate în cariera sa academică, drept argument pentru ceea ce instinctul fiecărei mame ne spune să facem. Este o carte care te va îndemna nu să adopți attachment parenting, ci să-l regăsești în tine.

E o carte intimă, care pune autoarea - persoană publică, ale cărei gesturi și vorbe sunt deja cântărite și publicizate cu orice ocazie  - într-o postură vulnerabilă dar asumată. Mayim vorbește despre copiii ei, despre familia sa, despre alegeri, greșeli și reușite, înfrângeri și mici victorii, cu o sinceritate dezarmantă. Nu își arogă omnisciența sau dreptatea absolută, doar declară simplu că este mama a doi copii, și că vrea să povestească ce a mers și ce n-a mers în primii lor ani de viață, din toate tehnicile și instrumentele de parenting încercate.

E o carte funny, presărată cu glume și haz de necaz. Optimismul său răzbate dincolo de toate greutățile pe care le parcurgem, prin ochii autoarei, care-și perindă amintirile pentru noi. E o carte sinceră - nu face efortul de a te câștiga cu orice preț, își asumă franc riscul de a nedumeri sau deranja uneori cititorii cu alte opinii. De altfel, nu lasă impresia că ar încerca cu tot dinadinsul să și-o impună pe cea proprie; cartea lui Mayim Bialik e ca o discuție, la un ceai în grădină, cu o mamă blândă, sfătoasă, încurajatoare dar moderată în entuziasm, care-ți povestește printre glume ce-a mers, ce n-a mers și cum s-ar putea să-ți fie de ajutor.

O carte pertinentă, lejeră și amuzantă, despre principiile attachment parenting-ului, despre cum se aplică (sau nu) în viața reală și despre cum e să crești oameni mici, cu suflete mari.

Read More

23 May 2016

Când uităm iar?

Mă înspăimântă uitarea. A mea, dar și cea colectivă. E uimitor cât de rapid uităm, cum ne mutăm de la un subiect la altul.
Prin ochii conștiinței colective s-au succedat rapid, de ceva ani, evenimente de o importanță majoră, unele atroce, altele sensibilizatoare prin apelul la empatie și alte valori umane, altele dezvelind o frântură din ororile care ne colcăie sub tălpi.
Am reacționat prompt la toate, pe rând. Pe măsură ce s-au succedat, ne-am îngrozit, entuziasmat, înfuriat, am ieșit în stradă, am scris, am citit, am constatat, ni s-au deschis băierile pungii și porțile inimii, am lăcrimat, am scandat. Câte puțintel, pentru fiecare. Și noile întâmplări ni s-au așternut văl de pâclă peste minte. Și ne-am mirat și am răcnit și am scandat la alea noi.

Suntem așa un organism colectiv bizar, impulsiv, empatic și amnezic. Atenția noastră pare suscitată într-un prag optim, și pierdută imediat ce acel prag este atins din nou, din altă direcție.

Am fost dornici  s-o salvăm pe Sophie Guger din ghearele bunicului și tatălui său acuzați de crimă și pedofilie, apoi ne-am dorit cu toții  să salvăm Roșia Montană, apoi nu mai știu exact cum, dar dintr-o dată toți eram Charlie, apoi am uitat de Charlie și ne-am deschis generos porțile bieților refugiați, nu ăia deja refugiați de 9 ani de zile în România, ci ăilalți filmați la BBC (știind că suntem destul de safe, pentru că mai degrabă ar lua-o îndărăt decât să ajungă aici).

 Printre chestiile astea ne-am supărat la comandă pe ruși și ne-a frământat foarte, foarte mult o aeronavă prăbușită pe un câmp, am vehiculat obsesiv imagini cu papucei și ursuleți spulberați de explozie, însă când să facem și altceva, a venit încă o chestie.

Pe plan intern era cam la fel, sufletul ne-a fost sfâșiat de furie când un polițist a murit din indiferența și abuzul unui singur om, dintr-o dată ne-am unit să protestăm #colectiv și chiar am donat sânge mai mult ca niciodată, spre bucuria Centrului de Transfuzii, dar vai, din nou acesta cerșește pe la porți și pe Facebook, pentru că micuța sa portiță trendy s-a ofilit. Acum suntem cu ochii pe Tolontan și pe Condrea, sau mă rog, pe ce-a mai rămas din ultimul, dacă el e. Pe goana asiduuă a primului, pe efortul imens al unei întregi echipe de a ne menține atenția trează încă o zi, încă o blestemată de zi în care să nu alunecăm în porumbi.

Când îi vom uita? Mâine, poimâine? Dacă mâine mai pică vreunul cu avionul prin munți sau se descoperă un scandal sexual între doi candidați, sau aflăm, de exemplu, că un mare lanț de producători alimentari falsifică documentele de expirare, ne mai amintim de Condrea peste două săptămâni? Dar de Guger? Dar de Rosia Montana mai știm ceva? Dar la transfuzii mai ajungem? Dar asociația Colectiv oare chiar nu mai are nevoie de ajutor? Dar chiar dacă nu mai e la modă să lăcrimăm pentru sirieni, oare cei care ajung în țara noastră sunt ok?  Dar avertismentele muftiului ala, care tot strigă că ni se strecoară predicatori virulenți în țară, merită să fie auzite acum, sau abia când o să ne explodeze un mall sub picioare? Nu mai bine ne scandalizăm de la moschee sau catedrală? S-a scris și un cântec despre unul din ele.

Ce rost are să aflăm, oameni buni, dacă nu ținem minte? Drama și mocirla unei lumi întregi se scurge prin noi ca printr-o sită spartă.

Hai, fuga, înapoi la știri. Să nu ratăm următorul prilej de a ne umaniza cu porția.
Read More

15 April 2016

Nu e de la noi

De cate ori a avut copilul meu vreo boala mai nastrusnica si contagioasa, am considerat ca e responsabilitatea mea sa anunt pe la gradinita. Educatoarea si asistenta medicala, de exemplu. Am anuntat cand a ajuns in spital cu pneumonie - de la un pneumococ . Am anuntat cand era suspect de mononucleoza. Am anuntat cand a facut enterocolita. Am tot anuntat.

Invariabil, marea grija a reprezentantilor cresei, respectiv gradinitei (de la doua institutii diferite) era sa sublinieze ca musai a luat orice-ar fi fost din alta parte. Nu e de la noi. De parca le ceream bon fiscal pe ce rahat culesese.

In cazul meu, subliniam cu argumente la mintea cocosului ca ba da, e de la voi, dar nu asta conteaza. Daca copilul a venit sanatos luni si a plecat cu enterocolita, de exemplu, vineri, dintr-un spatiu in care petrece 8-9 ore pe zi, cum sa nu fie de la voi? Si ce dumnezeu conteaza daca e de la voi? Fireste ca in comunitatile mari de oameni mici care se scarpina in nas si in cur si nu se spala pe maini, iar apoi manevreaza aceleasi jucarii de 40 de mii de ori pe zi impreuna, vor colcai diverse chestii, care mai de care mai variate. Fireste ca in aceste comunitati, virusii si bacteriile devin foarte rezistente, din cauza numarului mare de tratamente intrerupte (urmand ideea"pai daca-i e mai bine, la ce sa-i mai dam?"), deci administrate incorect, incomplet, care permit astfel formarea unei  noi generatii rezistente la tratament.

Observ ca exact aceeasi reactie vine si din partea cresei de pe strada Vrancei, sector 1 Bucuresti, unde s-au semnalat cazuri de TBC. Click mai jos pentru inregistrare audio.

http://www.romaniatv.net/cazuri-de-tbc-intr-o-cresa-din-capitala-reprezentantii-institutiei-reactie-halucinanta-nu-e-ceva_286773.html

In scurta si sacadata conversatie, cine-o fi acolo raspunzand reporteritei, insista pe urmatoarele puncte:

1. Da' cine v-a zis.
2. Da poate nu e.
3. Ok poate e, dar poate nu e mare branza.
La punctul asta as mentiona ca:
a. nu cred ca cresa decide daca e sau nu mare branza. Ci parintele cu copilul suspect de TBC.
b. daca asistenta medicala de la aceeasi cresa considera ca un muc e mare branza si-ti intoarce copilul din drum pentru el, trimitandu-l la doctor, mi se pare nesimtire sa sugerezi in fix acelasi context ca poate nu e asa mare bai un TBC acolo.
4. Stiti, avem birou de presa.
Clasic, nu? Sa nu uitati sa luati dosar cu sina, treceti la coada vecina, colega se ocupa.
5. Nu e musai de la noi. Poate e din parc, din metrou, din autobuz, din stratosfera ...
6. Refuza sa se prezinta - doamna e "doua persoane".

Cata credibilitate mai poate avea o institutie reprezentata - chiar si accidental - astfel?
Cat de greu o fi sa raspunzi unui reporter - prin ochii caruia te va vedea si auzi o tara - ceva cu un minim de simulacru de empatie si responsabilitate?

Cum ar fi sa raspunzi, sa zicem:

"Da, suntem la curent. Suntem alaturi de colega noastra, in prezent internata [pentru ca fata aia totusi nu s-a imbolnavit intentionat, a mers sa se caute si sa se trateze, si a anuntat - si nu cred ca a anuntat ca sa avem noi unde arunca pisica moarta ] si am anuntat deja parintii, informandu-i despre testul IDR si despre situatia curenta. Este o boala din pacate inca des intalnita in Romania, pana acum nu ne-am mai confruntat cu un asemenea caz, insa evaluam situatia cu toata seriozitatea. Momentan sunt X copii suspectati de contaminare cu bacilul TBC, insa nu avem nici un caz confirmat. Va vom tine la curent si vom anunta parintii de indata ce obtinem si noi rezultatele analizelor. Va multumesc, eu sunt Geta / Veta / Leta / Greta, angajata / reprezentanta / whatever in cadrul acestei institutii."

Nu din cauza unei presupuse exagerari panicarde vuieste acum presa, nonstimabililor. Ci pentru ca, inca o data, de la zeci de oameni arsi de vii pana la copii batuti in clase si in patuturi, de la copii sub 3 ani posibil contaminati de TBC pana la bebelusi morti, infectati cu E-Coli, atata grija aveti: NU E DE LA NOI. Nu sunt artificiile noastre, nu e TBC-ul nostru, nu era branza mea, NU E DE LA NOI. NU E DE LA NOI. Primul gest, primul reflex asta e. Nu ne pasa de victime, nu ne pasa de riscuri, ne pasa de fluturat basina de la fundul nostru. NU E DE LA NOI.

Iar daca e de la noi, sigur nu e nimic serios. Si daca e totusi ceva serios - pai poate totusi NU E DE LA NOI.

Lasitatea lipsita de motiv si incapacitatea de a fi onesti sunt sigur, foarte foarte sigur de la voi.





Read More

05 April 2016

Mic eseu pseudoantropologic despre o dieta pseudoantropologica

Imi e imposibil sa ma convinga paleo, in orice fel ar prezenta informatia, atat timp cat porneste de la premisa ca omul, vanator iscusit si carnivor feroce, daca ar fi in starea sa naturala (concept abstract - care e starea naturala? acum 20 mii de ani? acum 50 mii? acum 1 mie? ieri, cand am fost in padure?), ar consuma proteina animala in toate felurile posibile si ar fugi de carbs cu toate proaspat bipedele sale picioare.

Fals. Eu zic ca e fals, si bruma mea de cunostinte de antropologie se bate cap in cap cu bruma lor de cunostinte de antropologie. Din ce vad si din ce citesc, ceva pornit de-un sfertodoct in ale antropologiei e contestat de alt sfertodoct in ale antropologiei - anume eu. Ma simt cat se poate de indreptatita, prin urmare, sa emit sfertopinii despre sfertoteorii.

Nu partea cu beneficiile si nutritia ma intereseaza, cat motivatia pseudoantropologica de mai sus. Aia mie una imi da cu virgula, si iata de ce.

In imprecisa sa stare naturala, omul nu a fost vreodata nici carnivor feroce si nici vanator iscusit. Nici pe departe. In perioada de hunter-gatherer, a fost mai degraba adunator / scotocitor sarguincios, si vanator oportunist. Provenim din niste humanoizi de vreo 1 metru si-un pix, fara gheare, fara colti, fara blana si fara toate cunostintele care au precedat armele si tehnicile ulterioare. Contemporani cu pradatori si prazi care il depaseau lejer in mai toate atributele sale fizice. Daca despre starea aia naturala vorbiti, omul nostru numai paleo nu era. Cu o bruma de ratiune (dar si de recenta analiza ADN, gratie stiintei reale), constatam ca omul nostru manca la radacini si la gandaci de-i sarea capul, iar in momentul in care nimerea o capra sau gankuia un mamut cu chestiile lui din silex, chestia asta era atat de minunata si de rara ca o si imortalizau; ii tranteau bartai fresca pe peretele duplexului din complexul de pesteri si vagauni. Exista vreo fresca pe vreun perete ilustrandu-l pe omul natural curatind vreun cartof? Nu, pentru ca probabil aia facea toata ziua. Curata de pamant diverse bucatele de chestii gasite sau scurmate sau culese sau furate.

Avansand catre descoperirea agriculturii, putem obtine din ce in ce mai multe dovezi, din sfera arheologiei, asupra dietei omului "natural" (acest Homo Naturalis, inexistent si impalpabil in afara doctrinelor nutritioniste extreme, care si-l aroga ba pe-o parte, ba pe alta). Ce gasim noi, examinandu-i vatra si lacasul? O mie de pietroaie, chiluge, pisaloage si tocatoare, de macinat, maruntit si tocat. Carne? Nu. Cereale si plante? Da. In continuare, carnea ramane un eveniment in dieta omului "natural", si de aici si importanta oferita - ulterior, pe masura ce istoria progreseaza in documentare, gasim veritabile ritualuri. Mai era in halul asta de importanta daca o mancam intr-una? Mai sacrificam iezi si vitei zeului? Avem multe sacrificii care implicau vreun kil de napi si sfecla? Not quite. Daca ar fi fost atat de la indemana si uzuala, ar mai fi fost carnea moneda de schimb (inca se vand mirese pe capre si camile), zestre, ofranda, tribut?

Inaintand cu pasi mici spre epoca antica, gasim resurse bine documentate despre dieta din acea perioade. Sa fi fost halci de carne peste halci de carne, unse cu unt si decorate cu abus de ou? Sa gasim aici oare justificarea antropologica pe care si-o aroga credinta conform careia e natural sa mananci carne, oua si unt ca parte majoritara a mesei zilnice?
Nope. Cereale si iar cereale, mei, orz, ovaz, grau, vegetale, fructe, cate un peste doi prin dieta mediteraneeana, pasare si vanat, sfantul porc deja luand amploare in zona de climat temperata, dar toate acestea din nou marcand ocazii importante - scumpe in draci de crescut, rare si mult pretuite la gust.

Deja peste epoca antica si evul mediu - n-are rost sa repet poezia, e destul de predictibila - presupun ca e mult prea recenta istoria pentru a conta pentru definirea caracteristicilor presupusului "om in stare naturala" - care dracu o mai fi si aia. Avand in vedere ca de doar cateva generatii incoace am castigat in opozabilitatea degetului mare de la mana vreo 30%, eu as zice ca definirea naturii fiziologice umane in functie de un punct fix e cat se poate de derizorie si paguboasa.

Conform mie si capului meu, daca e ca omul sa fie presetat catre ceva anume nutritional (desi o astfel de conceptie ignora crunt imensa si vitala adaptabilitate care ne-a garantat supravietuirea speciei), atunci clar nu ne-a presetat catre a manca indeobste ceva greu de prins, ulterior greu de crescut, greu de cumparat, greu de avut, greu de taiat si la urma urmei, greu de mancat. Eu una cred ca ne este absolut necesara carnea in alimentatie (si acum toti veganii din lista mea vor scoate un Aaaaa!....dezamagit), dar daca e sa ne luam dupa cum ne dicteaza cursul evolutiei naturale, probabil ar trebui sa mancam un maxim de 30% din cantitatea actuala. N-avem de ce plimba prin atatia zeci de metri de matzaraie atata carnaraie. Daca punctul de plecare in debate sunt zorii umanitatii si ce mancam pe-atunci, atunci luati-va o sapaliga si haideti cu totii la dezgropat radacini. Luati-va totusi si o pensula, poate prindem vreun soarec. Sa avem cu ce-l picta.


Read More

28 March 2016

De ce e inca bine la noi - capitolul 1

In ultima vreme, termenul patriotism a ajuns sa incite la scuze in zambete si ironii in sprancene. Predictibil, din moment ce se reflecta in mass-media noastra cea de toate zilele (in cazul meu, in mediul online) de cele mai multe ori in dacopatii acute, lamentari rizibile, clisee si isterii infantile.

Adica la ce te duce gandul in ultima vreme cand spun patriot, oricum? Spune drept. La o pagina sau un blog sau un om sfertodoct, xenofob si cu fracturi grave de logica. Romania, axis mundi, Hagi, dacii, tarisoara noastra, futu-i in gura de unguri, tigani, jidani, si cam orice altceva, Eminescu, americanii, petrolul, conspiratia, Zamolxe, geniile de cristal si asa mai departe. E pacat ca s-a ajuns asa, e drept. E pacat ca s-a ajuns ca imaginea asta, corespunzand unui mod schiop de raportare la realitate, sa manjeasca imaginea de ansamblu.

Acum nu ca as vrea sa ma dau exemplu, dar voiam sa subliniez ca mai sunt si altfel de oameni iubitori de glie si de neam. Iubirea nu se face doar declamativ, sub geam, cu lautari si strigaturi, atata tot voiam sa zic. Si cand iubesti pe cineva dar constati ca vecina are craci mai lungi sau bani mai multi, iarasi, nu-i nimic; nu inseamna ca esti fals, inseamna doar ca nu esti chior.

De ceva vreme ma tin sa scriu despre niste chestii. Care sunt bune la noi in tara. Deseori am senzatia ca ma confrunt cu un extremism  hiperbolic al opiniilor  - iarasi, caracteristic mintilor slabe si caracterelor cam smucite: doctorii sunt fie niste caini insetati de sange si bani, fie niste ingeri pe pamant, apostoli si martiri; tara noastra este fie axis mundi, fie latrina mundi; e ori fenomenal de bine ori fenomenal de prost; candidatul Xulescu e ori painea lui Dumnezeu, arhanghelul opozitiei si deschizatorul de drumuri spre rai, ori scursura societatii politice, lepra si miez gaunos al coruptiei; dascalii sunt ba datatori de genii in serie, ba incompetenti fătători de imbecili, și tot așa. (Scuze, abia acum mi-am pus diacriticile. Până mor am să încerc să mă învăț cu ele. Nici când mor n-o să-mi iasă)

Așa, și cum ziceam, minusculul meu obol patriotic constă în constatarea că există lucruri bune la noi. Serios. Dincolo de prezentul politic, zdruncinat de teroare, dincolo de fornăieli pompoase, există anumite lucruri extraordinar de bune la noi. Nu știu și nu cred că ne interesează cui se datorează - știu doar că am face bine să ne ținem cu dinții de ele, cât le mai avem.

Acum ceva timp era cât pe-aci să primesc ceva la tradus, o carte care avea în titlu cuvântul geek sau nerd, să fiu sinceră nici nu mai țin bine minte care dintre ele, însă tot citind primele pasaje, țin minte că ambii termeni se succedau destul de des și începusem să mă întreb cum am să-i traduc, având în vedere că termenul nostru - tocilar - nu redă exact sensul celor două cuvinte.

Și cum tot foiam și cântăream eu alternativele lingvistice, m-am înveselit. Am realizat că e bine că nu avem în vocabular termeni exacți pentru geek și nerd.

Mai precis, termenul tocilar vine de la a toci și ironizează pe cineva care tocește cartea, o învață pe de rost. E un termen peiorativ, care înfierează de fapt memorarea mecanică, automată, fără cap.

Dar asta e bine, oameni buni. Asta e bine, e fenomenal de bine.

Nerd înfierează cam pe oricine are preocupări intelectuale. Geek e un fel de nerd care a reușit să devină socially acceptable. Noi încă nu avem așa ceva în vocabular. Și asta e bine, e nespus de bine.

Încă nu e uber cool să fii prost, asta încerc să zic. Încă nu e minunat în clasele 1-12 să fii complet imbecil dar să poți să faci flic flacuri sau să șutezi la poartă. Nu la niver de accepțiune generală. Încă facem diferența - da, în sistemul ăsta de învățământ așa cum e el - între a înțelege și a toci.

Încă e ok să fii isteț cât ești mic. Încă nu devii ciuca bătăilor pentru simplul fapt că ești interesat de cunoaștere. Iar asta e un lucru bun. Puteți cârti, firește, puteți arăta spre o mie de paie din o mie de ochi, voi accepta asta, dar nu puteți nega că asta e un lucru bun. Încă e ok să nu fii dobitoc.

 Vă las cu articolul ăsta.
https://medium.com/@thatdavidhopkins/how-a-tv-sitcom-triggered-the-downfall-of-western-civilization-336e8ccf7dd0#.rkm0s23h2
Read More

04 March 2016

Cum am redevenit om cinstit

Acum (prea) multe luni de zile m-am uitat ca curca-n lemne la niște adeverințe de venit, le-am pritocit cum m-am priceput și am trimis rezultatul în declarația 200, la ANAF. 

M-am consultat in privinta asta cu Laura, care mi-a zis sa stau chill ca nu sunt chiar 6% din veniturile declarate, ca se aduna nu stiu ce si se scade cu nu stiu cine, se imparte nu stiu unde si drept rezultat, ea n-a platit in veci mai mult de 50 de lei, si tot traduce si tot declara de ani de zile. Impacata cu perspectiva unei sume asa mititele, imi declar voioasa veniturile incasate pe langa astea taxate deja , de la jobul full time, pun scrisorica si declaratia in plic, le trimit si uit complet de ele.

Dupa oaresce vreme imi soseste o decizie de impunere, adică concluzia ANAFului cu cât am de plătit. Sinceră să fiu, dacă e să iei procentual, calculand total veniturilor mele obtinute din traduceri, suma era infima. Dar erau totusi vreo 400 de lei. Procentual o fi infim, dar concret si palpabil 400 de lei sunt cat se poate de remarcabili. Si pana la aia 50 de lei la care visam eu, mai e.
Si apoi am inceput sa ma gandesc cand i-as fi putut plati. Ce luna a anului ar fi propice lepadarii de 400 de lei?
Pai.

Decembrie clar nu, ca e luna de cadouri, mos craciuni si revelioane. Decembrie e ciuma pentru bugetul unui salariat.
Ianuarie e imediat dupa decembrie.
In februarie e ziua mea si a lui barbatu-meu.
In martie e ziua copilului, apoi urmeaza pac-pac 1-8 martie, mici prilejuri de dat in stanga si in dreapta flori, zambilici, martisoare, bombonele, chestii din astea cu valoare sentimentala si bon fiscal.
In aprilie de obicei e pastele.
In mai e 1 mai.
Iunie-Iulie-August strangem bani de concediu sau ii cheltuim. 
Septembrie reincep gradinitele.
Ar mai fi ramas octombrie si noiembrie, dar abia ce iesisem din ele.

M-am mai consultat o data cu Laura asupra a cat de moral dar si de prudent e sa iti platesti taxele la ANAF mai la sfantu-asteapta. Laura m-a asigurat ca n-o fi tocmai frumos, dar stie ea pe unii care si-au amintit abia anul urmator sa plateasca, si totul a fost ok.
"Doar nu crezi ca-ti pune poprire pe conturi", adaugase ea, amuzata, si eu am chicotit si eu de cat mai sunt de panicoasa.

Bai, si unde nu apare mai deunazi barbatu-meu, zicand cu lejeritate "ti-a venit nu stiu ce somatie de la ANAF". Odata mi s-a scurs toata buna dispozitie prin papuci. Ajung acasa, citesc somatia, titlu executoriu, etc, stimata doamna rau-platnica, trebuia sa platiti, nu platirati, nu-i frumos, platiti in 15 zile sau vai de curisorul si de conturile dumitale, semnat ANAF with love.

Rascoleste casa dupa decizia de impunere - nimic. Suna la ANAF, se poate plati fara ea? Nope, da mergeti ca v-o da pe loc. Unde? Pai la sediul sectorului dvs, nu? Bucuresti-Ploiesti 9-13. Deja ma vedeam ingropata in 400 de alti intarziati cu plata, explicand vreunei tanti de la ghiseu ca pai sa vedeti, am primit, am pierdut, nu stiu unde-i. Si penalizarile! cat or fi penalizarile! Si dumnezeule, or sa-mi popreasca astia contul de salariu. Fix inainte de salariu! Sau mai rau, fix DUPA!

Sun la M. si cer plata cash pentru ultima carte tradusa - apropos, o recomand , am sa vb despre ea data viitoare! - . Explic cam jenata ca sa vezi, taxele, decizia, somatia. Fetele de la MME ma cheama sa vin sa-mi iau banii in plic. Vin intr-un suflet, iau banii, si azi dimineata ma sui intr-un taxi si pornesc spre cruciada, cu gandul ca ma prinde pranzul intr-o mare de cetateni ingramaditi la vreun unic ghiseu.

Long story short, dar si in loc de morala - sa nu va panicati asa ca mine, da? Am intrat in sediu la 8.30 si la 8.34 iesisem, cu datoriile platite, inclusiv niste fulminante penalizari de 7 lei. Nu-i frumos sa nu platesti la timp, si dupa sperietura cu somatia am sa fiu mai prompta pe viitor (practic tre sa te incadrezi in jumatate de an, cam asa). Dar daca nu platesti la timp, cu tot cu somatie, hai ca nu-i asa rau. Sunt 3 casierii, vreo 10 ghisee, cocoane binevoitoare si la 8.30 azi erau in total 8 contribuabili, cu tot cu mine. 

Succes.

K., cetateanca cu taxele la zi.



Read More

25 February 2016

Aproape martie

Undeva sub puzderia de clisee, pe sub fumul de mici si macelul ghioceilor, se infiripa o primavara pe cinste.
Undeva sub tarsaitul de bocanci si sosoni se ascunde toc-tocul pantofilor tai usori, undeva printre sube si pufoaice se itesc manecile tale de tricou.

Cred ca de-asta imi place primavara atat de mult, e ca o fiinta exasperant de optimista. Viata o ia de la capat, repetand exact aceleasi greseli care i-au inghetat sufletul iarna trecuta.

Isi iroseste zilele si averile pe mascari , se imbraca in culori ieftine, in rozul zambilelor, toarna cu toptanul pe ea parfumul dulceag al freziilor, se pune pe facut aceleasi juraminte naive, va fi totul verde, vor fi toate flori, va fi totul nou, si cumva, ceva din entuziasmul ei adolescentin ne contamineaza pe mai toti. Tanjim, calcam mai lent, clipim mai rar. Se deschide undeva in noi un loc de pus indragostirea-n el. Ne zapacim, nemaistiindu-l de anul trecut, si dam sa-l tratam cu zeama de urzici si vitamine. In jurul nostru, de la pisici la fluturi, de la caisi la brazi, toata natura se trateaza de zor, cu leacul potrivit.

Primavara suntem toti, un pic, macar un pic acolo in suflet, niste pustani iremediabil de optimisti, ferm convinsi ca a noastra e dragostea, si lumea, si toata lumina cruda a soarelui.



Read More

22 February 2016

Nu v-am uitat

De curand m-am alaturat comunitatii The Never Forgotten Romanian Children. Comunitatea are ca scop reunirea copiilor de origine romana, adoptati in anii 80-90, cu familiile lor biologice. Acesti copii, acum adulti, nu vor sa faca reprosuri, nu imputa, nu cearta, nu intreaba. Vor doar  - si au tot dreptul - sa-si vada familia. Sa afle ce culoare au ochii mamei lor, ce voce are tatal, cati frati au si daca poate au si nepoti. O dorinta mistuitoare, care-i face sa caute si sa intrebe ani si ani de zile, sa se agate de fiecare posibil fir, fiecare urma, oricat de veche, oricat de stearsa. Sunt oameni care pornesc la drum inarmati cu o fotografie veche, doua nume si poate uneori amintiri cetoase. Sunt altii care au trecut prin iadul caselor de copii comuniste. Ii asteapta ani de eforturi, intrebari si cautari. Iar comunitatea aceasta le vine in intampinare.

Este o pagina creata si administrata de catre Ileana Cunnife Baescu. Eforturile sale au fost initial de natura personala. Apoi, a ajuns sa ajute si alti oameni, din ce in ce mai multi. In prezent, sute de oameni i se adreseaza Ilenei, pentru a fi ajutati sa-si regaseasca familiile biologice. Citez din prezentarea sa:


Pe 24 ianuarie 2015, o tânără româncă stabilită în Irlanda din anul 1996, Ileana Cunniffe Baiescu, a creat o pagină pe comunitatea Facebook cu speranţa de a-şi îndeplini un vis important, găsirea fratelui ei biologic Victor Constantin MARIN, adoptat de la locul lor de origine, Scutelnici, judeţul Buzău, România. După mai mulţi ani de căutări şi neavând nici un rezultat, i s-a părut o idee foarte bună să transfere în cele din urmă căutările în mass-media sociale, o cercetare rapidă, şi aici a găsit mai multe pagini, grupuri şi profile a sute şi sute de români adoptaţi. "Am citit totul, de mai multe ori, asigurându-mă că nu-l sar tocmai pe fratele meu care s-ar fi putut afla printre ei. Am început să vorbesc cu ei, întrebând dacă ei ştiu ceva, dar din păcate nimeni nu ştia nimic. "Să se dea bătută? Nicidecum!! A fost atât de clar că majoritatea oamenilor de pe aceste pagini şi grupuri sunt în căutarea cuiva, a familiei biologice sau a copilului adoptat; cunoştinţele lor despre CUM să-i caute, păreau atât de puţine şi de vagi. ”Căutarea ajutorului nu mai avea rost aici, ea a devenit instantaneu, cum pot ajută câteva persoane de aici în căutarea familiilor lor? Am luat o singură persoană la întâmplare, un tânăr român în căutarea fratelui său adoptat în Irlanda, câteva minute mai târziu am vorbit pe chat. M-am oferit să-l ajut. I-am cerut să aibă răbdare o oră sau două, ca să mă gândesc cum să continue căutările. Mai târziu în acea seară am creat "Copiii niciodată uitaţi ai României’’ o pagină de comunitate pe Facebook, şi m-am mai implicat în alte două căutări ... a două zi, una dintre ele a avut succes, a fost prima familie pe care am reunit-o. Am plâns şi am râs cu ei în acelaşi timp. Le-am simţit emoţiile cele mai profunde şi le-am înţeles sentimentele de dragoste şi regăsire, din toate punctele de vedere . „A fost minunat!!”

Pe parcursul primului an al activităţilor paginei de Facebook, mii de oameni din România şi de peste tot în lume au intrat în contact şi au împărtăşit, cu noi sau pentru noi, cele mai incredibile poveşti, poze, articole, opinii, proiecte, experienţe din timpul adopţiei, căutările de familie, sentimente - în principal ale copiilor români adoptaţi sau ale celor rămaşi acasă. Pagina noastră de Facebook a devenit în puţin timp una dintre cele mai cunoscute pagini de pe media sociale, care ajută şi sprijină români adoptaţi în căutările lor şi în reunirea cu familiile lor biologice. Peste 300 de cereri de căutări de familie au ajuns pe pagină în primul an, 88 dintre ele au avut succes, inclusiv prima căutare a fratelui adoptat în Irlanda. "O experienţă copleşitoare, cuvintele de abia pot descrie sentimentele şi emoţiile implicate. Fiecare poveste este atât de unică, fiecare călătorie este atât de uimitoare. În spatele fiecărui număr se ascunde un vis adevărat, o persoană reală care speră şi visează, şi-i caută în mod constant pe cei care le-au dat viaţă, sângele lor, familia lor.” Pe parcurs, Ileana a început să colaboreze cu câţiva voluntari minunaţi pentru a o ajuta în multele căutări de familie din România şi mai mulţi care să ofere ajutor pentru a facilita traducerile acolo unde este necesar; cu toate acestea, din cauza numărului tot mai mare de cereri, este tot mai mare nevoie de a avea ajutor şi sprijin. 

Cum putem ajuta:

*  Ileana are nevoie de un voluntar pentru website content management si admin. Site-ul este momentan in constructie. Template-ul este gata, trebuie adaugat content si administrat.
*  Promovare media - bloguri, presa. Preluati, va rog, anunturile care apar pe pagina.Orice efort, orice cunostinta ajuta. Tineti, va rog, cont de faptul ca este un efort 100% voluntar, altruist, si lipsit de componenta financiara. Singurul scop al eforturilor acestei comunitati este sa ajutam cat mai multi adoptati sa isi regaseasca familiile biologice.
*  Oferiti-va serviciile de tradus, interpretariat daca este cazul - contactati-o pe Ileana pe pagina sa.
*  Ajutati cu informatii, daca sunteti din localitate sau daca va pare cunoscut cineva. Chiar si un mic fragment de informatie e de folos.
Ca incurajare - la cateva ore dupa ce am tradus mesajul unuia dintre cei care-si cauta familia, mesajul a fost shared pe FB de cateva sute de ori. Cineva i-a recunoscut tatal in cele doua fotografii pe care le-a oferit. Florin si-a regasit familia, cu ajutorul tuturor celor care au facut un gest, cat de marunt. 

Mie mi-a luat cateva minute sa-i traduc rugamintea. Celorlalti le-a luat cateva secunde sa dea share, sa priveasca mai atent fotografiile, sa intrebe, sa ofere un numar de telefon. Toate aceste cateva minute si secunde alina suferinta unei vieti intregi de cautare nerodnica. Va rog, alaturati-va acestei comunitati. 
Read More

Facebook

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (8) adoptie (2) AION (1) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (10) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (5) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (2) cărți traduse (3) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (4) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (6) film (5) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (2) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (17) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (5) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (80) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (7) wow (1) WTF (26) www.davidkinsella.com (1)